Mi-am adus aminte zilele trecute de nopțile de vară acompaniate de cântece de greier, în care priveam cerul și admiram stelele și luna din curtea casei în care am crescut. Îmi plăcea să mă joc că sunt o artistă și cream poezii despre lună și vârcolaci și câte și mai câte, cu mintea mea de copil. Îmi imaginam că voi publica volume de poezii cu numele meu scris elegant pe copertă. Viața, însă, avea altceva pregătit pentru mine și prima carte pe care am publicat-o a apărut sub pseudonim.
Fast forward vreo șaptesprezece ani, după sute de poezii scrise, m-am trezit că în capul meu și-au făcut cuib o grămadă de povești. M-am apucat frumușel să le scriu. Apoi, poveștile nu mai încăpeau în câteva pagini și așa au apărut primele romane. Poezii mai scriu din când în când, pentru că îmi sunt tare dragi sufletului și le găsesc ca fiind un bun exercițiu de creație. Așadar, prima carte pe care am publicat-o nici măcar nu a fost un volum de poezii, ci un roman de dragoste.
Bine, nici pseudonimul nu a apărut din senin, a fost gândit, analizat, selecționat dintr-o listă lungă, și îmi părea că îmi va o eternitate să mă decid. Am căutat foarte mult timp. Am început să cred că nu voi apuca veci să public, din cauza încurcăturii în care mă aflam. Grea decizie. Aveam prenume și nume de toate felurile, exotice, autohtone, inventate, combinate, cu inițiale, cu înțelesuri ascunse, denumiri oculte și religioase. Printre acestea se regăseau și cele din care am compus pseudonimul. Zia, unul dintre puținele nume de femei dace păstrate în istorie și Tyvis care era o variație compusă de mine, din denumirea orașului în care am crescut. Da, pentru această variantă, am furat ideea de la Bacovia, care se număra printre autorii mei preferați în liceu. Ce noroc pe mine că într-o seară am visat exact ce nume să aleg pentru alter ego-ul meu. Am visat că trebuia să îmi schimb buletinul, iar când l-am primit, numele era Zia Tyvis. Și ce să faci, dacă nu să îți urmezi visurile? Și visele, pentru acest caz.
Mai multe persoane m-au întrebat de ce am ales să folosesc un pseudonim. Din punctul unora de vedere era lașitate, din punctul altora era o prostie să creezi de la zero un fel de avatar. Pentru alții însemna înșelare. Dar oare înșeli pe cineva dacă scrii peste tot că numele este un pseudonim? Dacă ei nu știu să facă diferența dintre pseudonim și persoane reale, nu e decât vina lor și degeaba se victimizează că au fost înșelați. Pentru cei care mă cunosc a fost și este uneori năucitor, pentru că încurcă numele real cu cel al pseudonimului când scriu comentarii pe rețelele de socializare. Poți să faci ceva? Nu prea, doar să le atragi atenția de câte ori se întâmplă, iar asta înseamnă să pierzi o grămadă de timp. Pentru că oamenii sunt neatenți și pentru că uită.
De ce am ales totuși un pseudonim? Așa am simțit atunci. Dacă e bine sau nu, nu știu încă. Îmi doresc ca uneori să pot zice că am scris și publicat un roman sau povești, dar mereu trebuie să îmi amintesc să precizez că am folosit un pseudonim. Apoi vine din nou întrebarea ”de ce?” și intru într-un cerc vicios de care nu am chef. Așa că nu mai zic nimic. Asta ar fi o parte negativă a folosirii unui pseudonim.
Când am ales să public nu mi-a trecut prin cap că aș putea folosi numele meu de fată, deși este o variantă destul de întâlnită când vine vorba de pseudonime. Purtam un alt nume de familie, și ceva îmi spunea că mă dezidentificam de acel nume. Ceea ce s-a și întâmplat după ceva timp. Din punctul acesta de vedere e rău să fii femeie într-o societate patriarhală, în care se obișnuiește să îți schimbi numele în funcție de starea civilă. Aș putea spune că acesta a fost avantajul folosirii unui pseudonim, că nu am fost nevoită să îmi schimb numele pe toate cărțile. Nici nu știu exact cum ar funcționa asta.
Un alt motiv pentru care nu am spus tuturor cunoscuților mei că scriu a fost că unii oameni trag concluzii neadevărate cu foarte puține informații. Un exemplu în acest sens: Dacă ești scriitor, sigur ești cu capul în nori. Sau bei. Sau te droghezi. Sunt la fel de adevărate acele informații cum ar fi să faci ritualuri satanice pentru a scrie o carte în loc să folosești un stilou.
Puțină extra informație, pentru cei care nu știu ce înseamnă să scrii mai mult decât numele, a scrie un roman, adică undeva peste cincizeci de mii de cuvinte, nu este o întâmplare. Nu vine și te lovește inspirația proaspăt indusă de substanțe și scrii totul glonț într-o noapte. Nu zic că nu se poate și asta, dar dintre scriitorii cu care am vorbit până acum, nici unul nu a confirmat această ipoteză, din contră, au nevoie de claritate în gândire și ordine. Și ce claritate poți avea când ai minte terci?
Sunt o grămadă de autori care folosesc pseudonim, fiecare din alt motiv. Nu există motive mai bune sau mai proaste, ci e vorba doar de ce simte cel care publică. Eu nu găsesc nimic de condamnat aici. Unii oameni sunt extravertiți și se simt foarte bine când sunt în mijlocul atenției, alții nu. Unii sunt confortabili cu a-și expune chiloții, rufele murdare și viața cu floricele pe rețele de socializare, alții postează doar bancuri și nu își arată nici măcar o unghie. Suntem diferiți și acționăm diferit. Concluzia mea e, fiecare să facă ce vrea, atât timp cât nu face rău fizic, psihic, sau sub altă formă care-o mai exista, celor de lângă el. Vrei să folosești pseudonim? Fă-o, dacă te simți mai în siguranță așa.
Zia Tyvis 